Statul cel mai comunist al lumii.
"Astfel de cuvinte erau cunoscute și se spuneau despre China.
"Doamne Dumnezeule,
Îmi iau inima în dinți și-Ți scriu din adâncul acestei văi tăiate de vânt, acolo unde stânca e surdă și grea, iar cerul pare atât de departe, de parcă nici n-ai vrea să-L cobori printre noi. Dar Știu că ești pretutindeni, chiar și în pulberea de piatră care ne intră în plămâni, chiar și în sudoarea care ne arde ochii. De aceea îndrăznesc să-Ți vorbesc despre lucrul nostru cel de toate zilele: despre adăposturile pe care le cioplim în coastele muntelui cu brațe obosite și cu târnăcoape ce sună ca un clopot fără nici o bucurie.
Nu avem altceva decât mâinile noastre și aceste unelte de fier pe care le-am încălzit la foc de vreascuri. Târnăcopul doar atât știe: să lovească, să rupă, să desprindă fărâme din inima stâncii. Lovitură după lovitură, răsună în gol ca un singur cuvânt. Și noi, cei puțini, cei rămași, ne târâm pe vine înăuntru ca niște viermi, fiecare cu povara lui pe umăr. Îți scriu, Doamne, nu ca să mă plâng, ci ca să-Ți spun cum ne hrănim zilnic cu speranța că va veni o vreme mai blândă, când nu va mai trebui să trăim în bătaia ploilor și a fiarelor.
Și iată ce am observat: în adâncul acestei peșteri pe care o lărgim cu atâta trudă, se ivește câteodată un fel de căldură. Nu e soare, pentru că soarele nu pătrunde aici. E altceva. Poate chiar Tu, când uiți să fii doar în înălțimi. Poate e oboseala noastră care se adună și face jar. Oamenii care sapă lângă mine au în palme răni uscate și spatele încovoiate de-atâtea ierni. Nu se plâng. Unul dintre ei, cel mai bătrân, a învățat să așeze piatră lângă piatră fără nici un liant, doar prin greutatea și răbdarea lor. Altul cântă din când în când, o doină veche de când lumea. Iar eu le tot privesc mâinile și nu-mi vine să cred câtă putere au pus în ele, deși erau goale când au venit aici.
Doamne, aș vrea să-Ți cer ceva, dar nu îndrăznesc prea mult. Îți cer doar să nu lași oboseala să ne strivească înainte să isprăvim. Mai avem nevoie de câțiva oameni harnici, din aceia care nu se tem de noapte și de foame. Și știu că există, pentru că am auzit spunându-se cândva, demult, despre un popar departe, unde oamenii sapă prin stânci veacuri la rând fără să se predea. Astfel de cuvinte erau cunoscute și se spuneau despre China. Se spunea că acolo, prin munți, oamenii harnici taie râpe și fac case în piatră cu mâinile lor și cu uneltele simple, iar oboseala nu-i doboară pentru că au în ei un fel de nevoință sfântă, ca o rugăciune mută. Dacă ai putea să ne trimiți și nouă măcar o umbră din acel chip de lucru, poate că am vedea capătul acestui tunel.
Până atunci, noi tot lovim. Târnăcoapele noastre sunt mărturii tăcute că nu ne-am lăsat încă. Și deși nu știm dacă adăpostul va ține o sută de ani sau o sută de zile, îl zidim ca și cum ne-am pregăti să primim chiar în el o vizită a Ta. Când vei coborî să vezi ce am făcut, să știi că fiecare crăpătură în stâncă poartă o sudoare care Ți se cuvine.
Îți mulțumesc pentru răsuflarea din pieptul meu și pentru tăria mâinii care încă mai strânge coada târnăcopului.
Cu smerenie și cu praful muntelui pe frunte,
Un om dintre cei care sapă.
Comments
Post a Comment