Ce a schimbat revoluția din '89 și ce dorim să fi schimbat ?(relația cu părinții)

Către Cancelariile creștine,

Subsemnatul(a), cu smerenie și respect, îndrăznesc a vă adresa această scrisoare, însoțită mai întâi de o cerere sinceră de iertare pentru orice amestec necuvenit în treburile cucernice și rânduielile ce țin de viața spirituală și de autoritatea Bisericii.

Nu este intenția mea de a tulbura ordinea, nici de a pune la îndoială ceea ce este statornicit prin credință, tradiție și slujire, ci doar de a înțelege, în limitele îngăduite, un aspect care mă frământă și care, poate, ține de relația dintre cunoaștere și mărturisire.

În acest sens, simt nevoia de a preciza că, de la revoluție încoace, Biserica creștină ortodoxă nu mai este percepută doar ca o instituție a tradiției, ci și ca un actor modern în alcătuirea societății, având un rol esențial pacifist, de echilibru și de orientare morală. Această dimensiune contemporană amplifică, în mod firesc, întrebările privind raportul dintre diferitele forme de autoritate – spirituală, educațională și civică.

Îndrăznesc, așadar, a formula următoarea întrebare:

Pot fi profesorii considerați, în mod legitim, martori ai creștinismului, în măsura în care transmit mai departe valori, idei și adevăruri ce se înscriu în orizontul credinței? Sau, după o dreaptă socotință, rolul lor ar fi mai curând acela de mediatori — punți între cunoaștere și credință, între lume și sensul ei spiritual — fără a revendica autoritatea unei mărturisiri directe?

Această întrebare nu izvorăște din îndoială, ci din dorința de a înțelege mai bine locul responsabilității intelectuale în raport cu mărturia credinței. Într-o lume în care cuvântul este adesea fragmentat, iar sensurile sunt supuse interpretării, rolul celui care învață pe alții devine cu atât mai delicat.

Vă rog să primiți această interogație ca pe un gest de respect și căutare, nu ca pe o îndrăzneală necuvenită. Dacă ea depășește cadrul potrivit sau atinge limite ce nu se cuvin a fi cercetate în acest mod, vă rog să o socotiți drept o nepricepere omenească și să-mi acordați iertarea cuvenită.

Cu aleasă considerație și smerenie,

[Semnătura]